Speranta moare ultima...?

Am omorat sperantele una cate una. Am infipt in constiinta semnul ‘interzis la sperante’. Le-am schimbat si numele, in ‘desertaciuni’. Am vrut sa le spun ‘minciuni’, sau ‘amagiri’, dar nu ma puteam decide. Si atunci mi-a venit in minte primul sentiment ce-l incerc atunci cand o speranta moare inainte de a se fi fructificat, moare neamplinita. Pentru ca atunci cand traiesc sentimentul, sunt undeva la limita dintre parere de rau, regrete, dezamagire, durere, teama, ori toate astea adunate rezulta o mare de desertaciuni. Cum decurge intreg procesul? Foarte simplu. Se intampla in momentul in care in minte incepe sa-mi incolteasca un sambure de speranta, asa apare mai intai. Niciodata nu am explodat in mii de dorinte, asa, din prima. Intai simturile implanteaza acel sambure pe care dorintele il hranesc, il dezvolta. Clipa de clipa ii adaug cate ceva. Speranta prinde contur sub tutela cuvantului:vreau. In acele momente totul pare imbracat in haine de sarbatoare iar speranta prinde sa straluceasca asemeni unui astru. Lumina ei ma incalzeste, ma face sa ating raiul. Sau cel putin asa imi place sa cred. Si zambesc deschis de parca abea atunci as invata sa zambesc pentru prima data curat. Cand simt ca mai am doar un pas pana la a exploda in culori de curcubeu, ma sting. Zambetul nu se transforma in ranjet de fericire, ochii nu-mi lucesc precum jarul si nici un urlet de victorie nu-mi elibereaza buzele mult prea crispate. Si nimeni nu stie ca in sufletul omului pe langa care a trecut pe strada, tocmai a murit o speranta. Poate pentru ca a ales sa-si ridice privirile spre nori, sa priveasca zborul lin al pasarilor dar nu a indraznit sa-si doreasca o pereche de aripi. A ales sa ascunda prea adanc lumina iar razele acesteia nu au mai avut putere sa razbata spre suprafata. Totul se opreste de parca m-as fi aliniat in dreptul unei bariere care-mi opreste dreptul la mai mult. E un prag pe care nu-mi mai ofer luxul sa-l depasesc, nu de alta dar stiu ca daca il trec si in loc sa dau de lumina, dau de bezna densa a infrangerii, o sa se termine urat pentru mine. Prefer sa ma opresc acolo, in dreptul barierei. E un punct din care toti pasii ce urmeaza sunt calculati, trebuie sa fie. Si fiecare calcul musca din frumosul fericirii pure, de parca mi-as programa portia de sentiment benefic spre care ma indrept. Speranta se zbate sufocata de propriile indoieli care-i rapesc din frumos dar mai ales al noului cuvant ce-o patroneaza: daca. Interogativ cuvant. Pentru ca semnul intrebarii ce mi se agata de suflet imi zdruncina principiile. Cum sa mai speri cand totul e pus sub semnul intrebarii? Si cand speri doar pe jumatate, inseamna ca crezi tot in jumatati de masura. Iar atunci cand crezi doar pe jumatate, te intrebi daca vrei cu adevarat sa ajungi spre ce ai pornit.