Realizezi cât eşti de singur abia atunci când simţi că sufletul îţi plânge într-o disperare surdă, iar lângă tine nu e nimeni să te strângă în braţe, să-ţi spună o vorbă care să-ţi alunge tristeţea, cineva care să zugrăvească pe chipul tău măcar un zâmbet fals...imi plec capul, iar din ochii mei se desprind lacrimi amare...eu am ales! Incerc să găsesc o speranţă, dar ma întreb: pentru ce? Pentru ce mi-as mai dori să ma ridic când ştiu că toate vor fi la fel? Lipsita de putere, cu tristeţe în suflet şi cu lacrimi pe obraz, realizez că poate nu are niciun rost… ma simt dezamăgita si ma întreb de ce viaţa mea este clădită pe un noian de suferinţe, de ce trecutul îl simt ca în ziua când toate s-au petrecut? Caut cu disperare un răspuns, vreau să-mi regăsesc puterea de a spera, dar înţeleg că nimic nu mai are rost si că viaţa mea este o epavă ! Ma întreb necontenit : cine e vinovat de toate astea? întrebarea rămâne fără răspuns...sau se subantelege. Îmi analizez viaţa şi imi dau seama că în mare parte sunt vinovat de tot ce mi se întâmplă sau poate că într-un fel este scopul vieţii de a-mi cere o plată pentru toate greşelile pe care le-am făcut… Iar eu,acum nu mai pot schimba nimic, poate doar să-mi accept destinul aşa cum e, fără să schimb nimic,fara sa mai cer nimic,fara sa mai sper nimic.As vrea să pot schimb totul, să pot spera într-un nou început, într-o dragoste împărtăşită…dar teama că mereu ma voi întoarce de unde am plecat, că nu voi găsi, niciun strop din fericirea pe care cred că o merit, imi frânge aripile, imi curmă visele... Tot ce îmi rămâne este doar un vis, dar când ma gândesc la acel vis, zâmbesc trist, visul meu este lipsit de speranţă, pentru că însăşi viaţa mea este fără speranţă.Nu vreau să mai sufar, nu vreau să mai plâng când ma gândesc la viaţa mea, dar e inevitabil. Tot ce ştiu sigur e că nu ma vor părăsi niciodată lacrimile izvorâte din neamplinirea pe care o port în suflet,din amintirile în care am simtit că sunt fericită… pentru că toţi ceilalţi într-o bună zi ma vor părăsi, ma vor uita şi ma vor face să sufar si ca atunci când as vrea să fie lângă mine, nu vor fi…
Si din nou o alta seara tristă se lasă peste tăcerea sufletului meu si mă doare rana sufletului...mereu gata să sângereze atunci când o atingi ! Dorinţa de a-mi plăcea mie însămi e un capriciu, dorinţa de a fi pe placul tău înseamnă dragoste ! Nu ai reuşit să distrugi iubirea mea, pentru că ea nu poate fi ştearsă de minciună, trădare, suferinţă. Din orice lucru se învaţă câte ceva, pentru că însăşi viaţa e un profesor, din orice greşeală desprind un adevăr… un adevăr care de multe ori doare şi atunci încep să cred minciuna...Nu spun că totul a fost doar o greşeală, deoarece nimic nu se face întâmplător, ci totul dintr-o cauză şi în mod necesar. Poţ să plâng fără să iubeşc, dar, nu poţ să iubeşc fără să plâng? Numai cel ce suferă ştie cu adevărat ce e dragostea…nu-mi cere iertare, vorbele tale nesigure mă rănesc! Când iubeşti nu e nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată…Amintirile cu tine ma dor şi simt cum îmi învie sub pleoapa obosită ,o lacrimă nascuta din durere !Dar nu!… Tu nu trebuie să o vezi! Zâmbetul celui ce suferă este mai trist decât lacrima celui ce plânge. Nu o să aştept întoarcerea ta, pentru că totul vine la timp pentru cel ce aşteaptă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu