Degeaba fug...

Nu-mi permit să fug de lume. Nu am cum! Şi, sincer, chiar dacă aş reuşi să mă împăturesc cu valuri goale, aş ajunge într-un ţinut nemilos, într-o lume plină de himere care să mă întoarcă pe toate părţile, să-mi deschidă ochii, doar ca să mă mintă… Eu sunt normala pentru că respir cu aceeaşi rezonanţă...noi suntem normali pentru că ne avem unul pe altul dar nu ştim ce să facem cu noi! Se spune că în fiecare bărbat este închisă o femeie si, tot aşa, că în fiecare femeie este încătuşat un bărbat. Dar, dacă noi nu ne atingem pe noi, dacă noi fugim de noi, de ceea ce ne este propriu, cum să ajungem unul la altul, cum să ne dezvelim de noi, de învelişul care ne veghează? În lacrima care se adânceşte în nimicul dintre două persoane se naşte dorinţa nerostita de a fi adâncit, de a fi învelit şi totodată scuturat de rana care te macină. Orice persoană este sortită durerii si nimeni nu scapă,oricat ne-am feri si fugi,oriunde am incerca sa ne ascundem! De fapt, crima sedusă de noi, de egoismul noastru, constă în lupta de a te pune pe tine înaintea celuilalt, de a te ascunde de el sau chiar de a cocheta cu naturaleţea celui sedus. Fumul este cel care desparte haosul dintre două persoane. El este cel care deschide răni. Şi, tot el seduce şi culege fructele produse de fiinţa celor doi combatanţi. În fum şi scrum se adânceşte nevoia fiecăruia de a fi el cu el...