1000 de ?

    Mi-am pierdut curajul de a scrie, de a-mi lăsa gândurile libere să-mi inunde întreaga fiinţă. Am devenit din Nimeni un nimic şi asta-mi taie respiraţia puţin câte puţin! Cu siguranţă nu sunt singura persoană din lume care trăieşte cu acest sentiment, dar nu mă încălzeşte cu nimic că poate şi tu eşti la fel, pentru că nu eşti aici, nu sunt acolo să ne completăm lacunele. Am început de ceva vreme să te caut în privirile fiecărui bărbat ce-mi taie calea...incerc să te descopăr murdărindu-mi palmele ce rătăcesc haotic pe feţe ce nu-mi trezesc măcar un miligram de fior! Mi-am lăsat buzele să alerge prin vântul ăsta nemernic, dar nu te găsesc...Închid ochii şi-ţi văd zâmbetul creionat pe o umbră si incerc în van să-ţi desluşesc ochii,nu pot,este mult prea întuneric. Uneori mă trezesc cu cer senin în frunte şi mă privesc 3 minute în oglinda pe care acum câteva seri, singură am mânjit-o . De cele mai multe ori mă trezesc întunecată şi plină de ceaţă. Mâna-mi umblă teleghidată prin aşternuturi. Te caut şi strâng cu putere perna din care mă zbat să-ţi adun mirosul din visele noastre pe care tâmpla mea le-a lăsat acolo. Dar tu n-ai fost aici, nu eşti şi poate nu vei fi niciodată. Nu vreau să mă consideri jalnică sau cel puţin o femeie care din lipsă de ocupaţie se agaţă de câte-un nou sentiment ce-i frământă sufletul. Nu, nu sunt încă, niciuna dintre aceste două. Cum se numeşte un om care nu mai poate plânge? Mă frământ aiurea. Stau şi-mi pun 1000 de întrebări la care nu primesc niciun răspuns ci doar alte 1000 de întrebări...